Îmi amintesc că în manualul de psihologie pe care l-am studiat în liceu exista lecţia legată de identitatea eu-lui. Mi-a rămas în memorie fiindcă se vorbea practic de trei componente ale aceluiaşi eu, adică noi ca persoane umane avem trei înfăţişări: ceea ce suntem cu adevărat, ceea ce vrem să fim şi ceea ce vor alţii să fim şi să vadă la noi.
De-a lungul timpului, eu personal m-am confruntat cu problema identităţii, în mod special în adolescenţă, când se duce războiul cu tine şi cu lumea. Nu m-am luptat mult ca să mă cunosc şi să-mi dau seama ce fel de om vreau să fiu, însă tot timpul m-am confruntat cu "pretenţiile" celorlalţi raportate la mine. Şi nu mă refer la familie, ci la colegi, profesori, prieteni sau mai puţin prieteni şi alte persoane cu care am intrat în contact. Acum, la maturitate, mă confrunt cu prefăcătoria, cu dorinţa semenilor de a părea ceea ce nu sunt, poate din teama de a nu fi acceptaţi ca atare sau poate fiindcă aşa le place să fie.
Să nu mă înţelegeţi greşit...Nu sunt eu în măsură să judec de ce un om se comporta aşa şi nu altfel, doar că nu-mi place să văd cum oamenii, sărmanii, se mint singuri. Nu e uşor să-ţi clădeşti o personalitate, nu e uşor să placi celorlalţi şi cu toţii ne dorim să fim iubiţi, însă nu cred că trebuie să ne asimilăm comportamente care nu corespund felului nostru de a fi, doar ca să părem simpatici.
Este foarte adevărat că trebuie să fim severi sau cel puţin să părem. Asta ni se cere la şcoală, la locul de muncă, în propria familie, mai ales când eşti părinte. De multe ori, reuşim prin ''prelucrarea'' noastră să devenim ceva indezirabil, mergând până la îndepărtarea de noi a celor care ne iubesc pentru ceea ce suntem. Devenim cu totul altceva de cum ne-am dorit şi suntem introduşi într-o categorie sau alta, fără să vrem. Se produce fenonemul social de punere a etichetei pe fruntea cuiva. Deşi nu merită asta.
Falsitatea poate cuprinde întreaga persoană, începând de la felul de a te îmbrăca, de la accesoriile pe care le porţi, până la gesturi, limbaj, comportamente propriu-zise pe care le imităm şi nu sunt deloc constructive. Ne creăm o imagine, pe care vrem să o vadă cei din jurul nostru. Ne e teamă să fim cunoscuţi, să nu ne fie descoperite defectele? De ce ne ascundem sub o mască?
Lumea răsplăteşte mai adesea aparenţele meritului decât meritul însuşi. Politeţea nu sugerează întotdeauna bunătate, echitate, complezenţă, gratitudine. Ea oferă însă aparenţele lor şi face să pară omul pe dinafară aşa cum ar trebui să fie pe dinăuntru.
Am văzut întotdeauna că pentru a reuşi în lume, trebuie să pari nebun sau să fii şmecher. Trebuie să ştii să te placă lumea. Oare ne foloseşte la ceva, dacă ne minţim pe noi înşine, dacă nu avem conştiinţa împăcată şi nu ne mai simţim bine în propria piele?
Cu toţii am auzit expresia că aparenţele înşeală. Probabil nu este întodeauna aşa, dar noi analizăm oamenii, şi mai grav, îi judecăm după ceva ce vedem, după aspectul fizic sau după cum ni se pare nouă că ar fi. Fiecare are o viziune personală asupra lucrurilor şi e bine să fie aşa, însă nu este mereu cea mai corectă. Facem adeseori greşeala de a ţine cont de părerea unui apropiat faţă de o anumită persoană sau situaţie, fără a ne convinge singuri. Şi e o mare greşeală, pentru că noi putem vedea altfel, dar nu ne dăm şansa asta. Şi avem de suferit mai târziu. Eu, cel puţin, am avut, fiindcă m-am lăsat înşelat de aparenţe, fără să incerc să cunosc totul personal.
În acest sens, vă dau un exemplu de actualitate, oarecum, pentru că e o situaţie constatată cu ceva timp în urmă. Schimbând canalele Tv, am dat peste o emisiune în care era invitată Daniela Gyorfi. Nu mă declar un mare fan, dar mi-am fixat atenţia asupra a ceea ce se discuta, mai precis despre viaţa ei. Şi am rămas foarte plăcut surprins.
Cu toţii am auzit de ea, sau poate unii i-au ascultat muzica. Nu e celebră pentru asta, din nefericire, ci mai mult fiindcă a pozat intr-o revistă pentru bărbaţi şi are mai multe operaţii. Asta e imaginea pe care ne-a afişat-o presa despre ea. Însă ceea ce nu ştim mulţi este că la şase ani a trebuit să treacă prin divorţul părinţilor şi peste patru ani mama ei a suferit un accident, iar ea a fost nevoită să muncească să se întreţină şi să îşi ajute şi mama. Aşa se explică poate compromisurile pe care a trebuit să le facă.
Deci...mult prea uşor judecăm, mult prea lesne aparenţele ne captivează şi suntem tentaţi să ne transformăm într-o persoană care nici nouă nu ne place. Să privim cu încredere în oglinda sufletului nostru! Fiţi sinceri cu voi înşivă!
